Am scris acest articol ca o clarificare si ca orientare in cautarea unui specialist cat si ca indemn si incurajare de angajare a adultilor, a mamelor in terapie.
Ma bucura cand parintii cauta solutii in rezolvarile problemelor copiilor lor. De obicei mama este cea care suna. Cum e firesc, mamele sunt pline de emotii si incearca sa fie obiective in ceea ce imi cer. Intrebarea frecventa pe care o aud este: “de copii va ocupati?”. Aici incepe clarificarea si orientarea. La auzirea acestei intrebari gandurile mele profesionale legate de posibilitati la raspunsuri navalesc si in cateva secunde incerc sa dau un raspuns satisfacator mamei in asa fel incat sa nu o descurajez in cautarea ei spre Solutia cea mai buna, si spre specialistul potrivit caruia se poate adresa. As vrea sa se stie despre ccea ce fac ca si psihoterapeut ca: treaba mea nu este sa conving pe nimeni de nimic. Si nici sa dau indicatii exacte si precise despre cum se traieste viata. Treaba mea ca psihotarepeut este sa insotesc oamenii in procesul lor de rezolvare a problemelor ajutandu-i sa isi descopere propriile resurse, credinte si viziuni asupra vietii pentru a-si rezolva mai apoi singuri problemele. Tinta mea nu este de face pe cineva dependent de psihoterapie ci independent in viata sa si cu posibilitatea de a apela oricand are nevoie la psihoterapie. Dar sa revin la raspunsul dat mamei. Primul raspuns ar fi: da, ma ocup, dar impreuna cu dvs. Aici apare dilema si incurcatura parintelui si momentul descurajarii si renuntarii. Intervine o oarecare tacere. Ar fi vrut sa ma ocup pur si simplu doar de copii, fara alte paranteze. Ea il aduce, e deschisa si flexibila suficient cat sa isi aduca la terapie copilul”. Dar e de ajuns doar atat? Va intreb: intr-o familie e suficient ca doar copilul sa isi indrepte comportamentul?, fie el de lovire, vorbit urat, absenteism scolar, consum droguri, alcool, furt, enurezis nocturn, etc. Aceste comportamente autodistructive au un substrat emotional care acela trebuie rezolvat, nu actiunea. Ori parintii vad actiunea, firesc. Rolul terapeutului e acela de a vedea tot procesul in ansamblu nu doar actiunea, comportamentul.
Mama spune:“nu ati inteles bine, nu pentru mine am sunat. Eu nu am probleme.” Eu: Hmm…..inteleg, dar pentru ca dvs. sunteti parintele si dvs. ati sunat si ati solicitat terapia as vrea sa veniti impreuna cu fiul/fiica dvs. Sunteti casatorita? As vrea sa il invitati si pe sotul dvs in terapie.
Mama: “Da! Sunt casatorita, dar sotul meu lucreaza, este foarte ocupat si oricum el nu prea e cu astea, cu terapia. El crede ca sunt prostii.”
Eu: Inteleg! Credeti ca ati putea veni impreuna cu copilul dvs?
Mama:” Da! Sigur! Cate sedinte trebuie sa vin?” sau “Ma gandesc si va sun. Vorbesc si cu sotul meu si revin cu telefon”.
Acesta este punctul in care un procent destul de mare renunta. Era mult mai simplu sa fi primit copilul si atat. Fara alte complicatii. Nu exista un numar de sedinte la care “trebuie”, este pur si simplu intelegerea modului de rezolvare care tine strict de ritmul, capacitatea si gandirea fiecaruia. Acum nu as vrea sa credeti ca nu sunt parinti care nu vin in terapie, sunt. Exista desigur si procentul celalalt de parinti care vin impreuna, se unesc si se mobilizeaza pentru rezolvarea problemelor.
Vedeti, copiii nu sunt divortati de parinti. Ei urmeaza regulile si trairile parintilor cat sunt mici, pana incep sa isi doreasca sa faca totul in modul lor, dar chiar si asa tot in granitele propriei familii traiesc. Cum as putea lasa aceasta ecuatie deoparte??? Nu pot! Nu as fi un bun specialist. Obisnuiesc sa le spun parintilor: Nu ii poti da copilului tau mai mult decat poti duce tu. Nu ma refer la un bagaj de mana, ma refer la unul emotional. Nu ii pot cere sa schimbe comportamentul fara ca eu sa nu modific ceva la mine, in emotionalul meu, al cuplului, al uniunii parentale. Iar unii raspund: “dar eu nu lovesc, noi nu vorbim urat si nu incurajam asta in familia noastra.” Poate. Sigur. Dar, cu siguranta se intampla ceva despre care nu vorbesti, nu admiti, nu te uiti. Poate chiar fara a fi constienta, faci. Asa ca,de il pui pe copil la bune maniere de acum, respect si cerinte bine formulate, va face. Si va dura o vreme binele. Doar o vreme. Va veti intelege mai bine, dar ceea ce va ghideaza familia ca ansamblu nu va disparea. Copilul vostru este intelligent, istet si va gasi o cale sa va avertizeze sau in cel mai trist caz se va resemna si va suferi. Sau poate se va revolta din nou pentru binele familiei si va lovi si va vorbi urat iar pana cand vei intelege cu adevarat de ce face asta.
Parenting-ul este irezsitibil pentru parinti. E ca un cos cu bunatati care oricate ai lua si te-ai infrupta nu ti-ar dauna. Pui cosul in mijlocul casei si nimeni nu va suferi din cauza lui. Ba multi se vor bucura ca acum e liniste, fiecare ia ce vrea.
Dar, nu e de ajuns. Acestea pot duce la evitarea si accentuarea problemei. Aceasta este limita. E mult mai usor sa ai in fata ta expresii concrete, idei marete, cerere si oferta formulate de-a gata. Te scapa de o povara. In tumultul zilei sunt bine venite. Insa coplilul nu poate schimba numai el. Fara sa vrei il insarcinezi si cu schimbarea ta. Mamele care ajung la mine in terapie sunt disperate a fi mama perfecta. Nu exista asa ceva. Nici parenting-ul nu cere asta. Mamele, inainte de a ajunge in terapie cauta solutii pe internet, merg la cursuri si seminarii de parenting apoi trimit informatiile sotilor lor, link-uri despre cum sa cresti copiii. Ei nu citesc, bineinteles. De ce? Tatii au alt model. Ei cauta solutiile diferit. Acest lucru e si un avantaj si un dezavantaj. Avantaj pentru ca se asculta pe ei, sunt originali si cu incredere mai mare in ei insisi care duce la mai multa siguranta si constanta in exemplul copilului. Dezavantaj pentru risca sa gandesca liniar si sa inghete in conflictul marital legat de educarea, cresterea copiilor si uniunea parentala a comunicarii.
Incurajez mamele sa urmeze si ele din exemplul sotilor in ceea ce priveste originalitatea, increderea in ele cu mentiunea de a-si rezolva propriile lor conflicte astfel incat sa nu proiecteze asupra copiilor sau sa o faca cat mai putin. Va incurajez sa fiti naturale, sa alegeti in functie de cat de bine va cunoasteti pe voi si in acord cu voi. Dezvoltati-va impreuna cu vocea voastra interioara, cu credintele sanatoase de viata, rezolvati-va pe voi emotional si copilul va asculta, va intelege, nu va mai face din comportamentul gresit ca simptom, sau va face foarte putin, natural, din procesul cresterii. Mamele sunt innebunite dupa: “cum sa…, ce sa faci cand…, ce sa ii spui cand…,” incat uita sa mai fie ele insele si copiii lor simt asta. Am incercat si eu cu fetita mea, iar ea mi-a spus asa la cei patru anisori ai ei atunci: “mami asta nu e vocea ta”.
Folositi parenting-ul după ce v-ati cunoscut pe voi, dupa ce v-ati dat voie sa fiti voi insiva, dupa ce ati fost naturale si v-ati permis emotional sa gresiti omeneste, sa stiti sa dati vina in mod sanatos. Da, am zis sa dati vina in mod sanatos, fara a va blama pe voi apoi si a nu sti exact ce s-a intamplat in interactiunea dintre voi si copii.
Acestea le-am vorbit din practica mea terapeutica, din formarea mea continua in care am mereu incredere. Nu am carti editate cu miracole. Mobilul meu este formarea continua ca terapeut sistemic pentru cuplu si familie, o viziune largita a contextului si a familiei prin felul in care aceasta se interconecteaza cu membrii sai. Formarea in terapie nu este un curs scolastic, fix sau rigid. De aceea se cheama formare. Te formezi ca terapeut, nu inveti reguli stricte pe care clientii trebuie sa le aplice. Nu ar mai fi terapie aceasta. Si nu, terapia nu se face din carti. Carti poate citi oricine. Si eu pot citi foarte bine despre practica medicala, asta nu ma face medic.
Psihoterapeut sistemic pentru cuplu si familie, Toma Eleonora
Tel.: 0745925815