De ceva vreme Încoace îmi tot amintesc ca nu am mai scris în ultimul timp mai nimic . Ce m-a determinat să scriu acum?! Vă spun! Odihnită fiind după concediu și proaspăt întoarsă dintr-o spitalizare de cinci zile pentru copilul meu, am decis să scriu despre observațiile și concluziile mele din salonul unde am fost “cazate” eu și fetița mea. Poveste din care am ieșit învingătoare, mai puternice si mai unite și din care vreau să vă impartășesc si vouă și mai mult de atât să vă reamintesc și să vă rog sa Nu vă cedați niciodata din puterea de mamă și să nu omiteți adevăratul mesaj emoțional al copilului vostru!!!!
În această experiența ochiul meu de specialist nu putea să nu observe din spatele tufișurilor, exact ca un observator de păsări, ce se petrecea in interacțiunile nevinovate dintre mamele și copiii lor aflați în saloane sau pe holurile spitalului. Prin binoclul meu special construit și adaptat condițiilor și nevoilor emoționale ale altora ce credeți că am observat și urmărit? Am observat cum mamele iși dau din mana lor puterea de decizie, puterea de vindecare, puterea de a oferi cel mai bun exemplu, puterea de a alege pentru sine, puterea siguranței și a securitații emoționale. Mame care iși cedau puterea inutil căzând în alt cerc vicios de care nu erau conștiente. Și toate acestea cu scopul de a-I educa și proteja pe copil, de a-l invăța ce inseamnă sa fii cuminte, liniștit, ascultător sau pentru a-i oferi siguranță, despre opțiunea și libertatea de a vorbi și a se exprima și mai ales în acel context, despre nevoia de a suferi și a fi frustrat in propriul fel. Cred că nu aș fi scris ceva despre această experiență daca aș fi întalnit unul sau două cazuri sau poate trei, dar frecvența aceasta a fost mult mai mare.
După cum știți majoritatea oamenilor, copiii nu fac excepție, iși exprimă durerea prin plâns, dar ce te faci când copilul arată senin, cu ochii mari, albaștri și rotunzi și vorbește, vorbește, vorbește??!!. Ai crede că nu l-a afectat operația pe care tocmai o suferise și e ok, ca” acum e fetiță mare și nu mai plânge că trece repede”.
Bunica: “Nu-i mai tace gura de când am venit! N-are nimic! I dor de ma-sa! S-a cam încrezut de când e aici că toata lumea ii spune că e frumoasă! Și răspunde și înapoi”; povestea și se plângea bunica, celor de pe hol adunați la o poveste, ca și cum micuța nici nu era acolo. Oare cum o fi făcut față operației de la mană pentru a doua oara in doua luni?!! E curajoasă și cuminte pentru ca nu a plâns?! E încrezută că vorbește mult și lipsită de respect că raspunde înapoi?! Voi ce credeți? Bunicuță dragă, pe unde să refuleze copila aceasta de cinci ani durerea si tensiunile emoționale, cum sa facă față schimbării? Păi uite așa: vorbea mult ca să detensioneze, că nu putea plânge, poate nu are cine să o audă,pentru că mămica ei iși luase deja o dată concediu medical pentru aceeași mâna ruptă și nu mai putea lipsi de la servici, răspundea înapoi ca mecanism de adaptare la spitalizare și de a face față schimbării corporale și anxietații de separare in moment dificile de viată.
Dar un băiat de unsprezece ani care lovea și țipa furios că el nu vrea să asculte de nimeni, că el vrea acasă și toate acestea când a venit familia in vizită. Era considerat de părinți mare de acum, incât sa stea singur. Sigur, dar e una să stai singur și alta să te simți singur, iar ultima are de a face cu securitatea emoțională dobândită în familie. Băiatul nu avea ce să aplice. La cele auzite si văzute, in cele zece sau cincisprezece minute cât a durat vizita, mama îi spunea intr-una: Taci! Taci! Taci, mă! Că vin și te leagă și te duc! Se temea să nu îl ducă la psihiatrie. Tatăl tăcea chitic pe scaun, iar sora îl mai mângâia din când în când pe spate. Nici unul nu a pomenit nimic de experiența și starea băiatului, de operația lui. Nu mai era loc de așa ceva. Anxietatea de separare și disperarea băiatului și temerile părinților puseseră stăpânire pe situație. Și cum de nu s-au imbrațișat cald când s-au văzut?!! Când părinții au asistat la reacțiile lui, când în sfârșit băiatul iși permitea durerea in fața lor, că doar nu personalul e elementul securizant și de referință emoțională, familia a rămas inmărmurită, însă niciunul nu ii oferea ce avea nevoie, așa că băiatul nu s-a oprit din reacțiile sale și din amenințări, doar a fost înterupt și dus în salon să se liniștească. A plecat țipând și lovind cu pumnii în uși. Ar fi avut nevoie de un spațiu emoțional de plâns, să jelească ce i s-a întâmplat și să jelească distanța emoționala, dar a fost omis emoțional cu success, așa că puterea de liniștire chiar a revenit personalului spitalicesc. Un singur “îmi pare rău că ești singur aici și nu pot fi cu tine” sau o imbrațișare caldă ar fi transformat totul intr-o familie stăpână pe ea.
O altă mamă puternică zic eu, dar fără conștiința puterii sale iși subjuga fără să vrea băiețelul de doi ani și șapte luni în anxietăți, îi preda anxietatea ca la carte, oferind puterea medicilor și asistentelor, dar mai ales celebrei de temut, injecții. “Dacă nu ești cuminte (inainte de operație, în mediu străin, nemâncat și nebăut și după un drum lung), chem asistenta sa iți facă injecție!!! Vine injecția!! Uite că vine!!, ameninta mama pe masura ce băiatul vroia să fugă din salon și striga intr-una:” afarăă!”. Pe când se potolea și se liniștea copilul, mama iși ceda din nou puterea, de data aceasta umilintei și acuzării:” Uite, cum nu te mai doare ceva, cum nu mai ai nimic, doar rele faci!! Se ințelege prin rele curiozitați de copil și băiat energic. Dar, vai,nici mama nu era securizată, că nu dormise toată noaptea pentru că nu era acasă, nici ea nu putea sta intr-un loc, nici duș nu a indrăznit să facă, în așteptarea momentului de a adoua zi, a plecării acasă. Era securizată doar acasă la ea, doar in spațiul ei foarte bine cunoscut si bătătorit de obiceiuri mecanice inconștiente și automate. Bunicul, nici el nu se putea ancora într-o siguranță emoțională. A dormit in mașină in fața spitalului și cam la fiecare oră în prima zi aducea tot câte o plasă pentru copil și fiica sa. Era cunoscut deja din prima zi: “domnul de pe hol sau domnul cu plasa”. Nici el si nici mama baiatului nu știau să facă față provocării prin care treceau. Pe cine se baza copilul? Va invăța el tiparul de insecuritate transmis din generație în generație?! Răspunsul este da, doar de nu va schimba ceva. Dar ca să schimbi trebuie să observi și să admiți că ai ceva de schimbat, ori acest lucru este un obstacol pentru o majoritate semnificativa.
Sigur, nu mă întelegeți greșit, orice părinte, bunic, e firesc să fie preocupați in fața unei astfel de provocări cum e operația chirugicală, însa eu mă refer la ce se intamplă ca surplus de comportament, durată și manifestare, mă refer la ceva mai profund cum este tiparul de atașament, securizat sau insecurizat. Și uite așa a invațat băiețelul nostru că injecția e mai puternică decât el și decât mama și că deciziile le pot lua oricând alții nu el pentru sine și responsabilitatea vine din exterior nu din interior și astfel avem și vom avea adulți mici emoțional care mai degrabă dau vina și se ceartă decăt să se observe pe ei.
Un alt caz, al unei mămici cu un băiețel de unsprezece luni care nu avea voie sa scoată niciun sunet de uimire, încântare și nemulțumire cu scopul de a nu-i deranja pe ceilalți. O păpușă pe role în mișcare face senzație pentru toată mulțimea din salon, dar pentru un copilaș de unsprezece luni?!!. Mama sa insă, era hotărâtă să păstreze liniștea în salon și nu cumva fiul ei să fie cel care deranja această liniște. Cum copilul spunea “eeee”, cum mama completa cu “Taci! Taci acum!”. Nici ea nu prea vorbea de altfel. Oare cum o fi fost ea redusă la tăcere? Ce s-a întâmplat în predarea ei emoțională?!! În invățarea ei?!! Cum de nu realiza că dădea puterea salonului, nouă, “nemulțumiților” care se bucurau de aceeași păpușă ca și fiul ei.
Dar fetița de zece ani de ce avea “nevoie” să cadă din pat?!! Pe cine proteja ea emoțional?! De ce mama baricada patul cu pături groase și încă un pat de spital suplimentar de teamă să nu cadă fetița? A cui sunt fricile de fapt? Și de ce nu face emoțional ceva pentru a le rezolva? Vedeți, e normal ca o mamă să iși protejeze fetița și se vede ca atare, dar atunci mama devine puternică într-un mod eronat. Și atunci a cui e responsabilitatea de a schimba? A fetiței, de a inceta căzutul? Sau a mamei de a-și rezolva fricile și modul de distribuire a puterii în familie?
Și așa am stat cinci zile în “tufișuri” ca un observator de păsări. Mi-ar fi plăcut să spun: știi, eu te pot ajuta! Dar apoi, am gândit și am simțit că nu e cazul să intervin, deoarece un ajutor necerut, nesolicitat în astfel de cazuri nu mai este ajutor și devine stânjenitor așa că m-am rezumat la a fi mamă pentru copilul meu, căutând puterea lăuntrică a mea și conferind-o mai departe fetiței mele.
O bună colegă a mea imi spunea că “o suferință înțeleasă e o suferință inălțătoare pentru suflet”. Nu e totuna cand ințelegi de ce suferi și rezolvi sau aduni suferințe nerezolvate.
Așa că, vă îndemn la ajutor!! Ajutați-vă pe voi pentru a vă ajuta copiii!!! Nu transpirați degeaba si strangeți din dinti și la propriu și la figurat, nu răbdați neințelesuri și necunoscute, răbdați descoperindu-vă și rezolvându-vă ca apoi sa creșteți!!! Nu rămâneți mici!!! (emoțional)
Cu respect pentru oameni, Psihoterapeut Sistemic pentru Cuplu si Familie, Eleonora Toma