AM CREZUT CĂ SUNT DOAR EU
Era într-o după amiază de vară însorită când eu și cei patru frați ai mei ne jucam în curtea casei unde locuiam. Era frumos locul meu natal, plin de culturalitate, credință în D-zeu, iar noi nu duceam lipsă de nimic. Tata se asigura să avem de toate. Era idolul meu. Însă…dintr-o dată timpul a stat în loc, aerul nu se mai mișca, vântul nu mai adia, iar inimile noastre au înghețat. Cuvintele au secat, ceața și fumul durerii s-au așternut printre noi, peste toată familia, închegându-ne într-un mod straniu, ciudat cum nu îl mai simțisem niciodată. Ochii mei încercau să cuprindă și mintea să înțeleagă ce tocmai s-a petrecut. Vroiam sa șterg imaginea din fata mea, dar nu reușeam. Nu aveam puterea aceasta. Frățiorul meu cel mai mic zăcea nemișcat câțiva metri mai încolo. Am strigat cât am putut de tare. Frații mai mari care se jucau în casă au venit în fugă de peste tot sărind de la balconul casei, părinții mei lăsând totul din mână. Niciunul nu am mai putut face nimic. Tragedia ne cuprinse pe toți când mintea înțelese că micuțul nostru alergând după mașinuța lui de jucărie și ieșind în stradă a sfârșit tocmai surprins de o mașină, reală însă.
Eu aveam doisprezece ani atunci. Haosul ce a urmat și care s-a așternut în familia noastră e în zadar să îl descriu. Ne-a înghețat familia. Dar ce e ciudat, e că și azi parcă e la fel.
Când după treizeci de ani, insomniile, anxietatea ridicată, atacurile de panică și transpirațiile abundente încă îmi conduceau viața, am decis să merg la terapie. Asa mi-am dat seama că eu credeam că sunt doar eu. Că doar eu sufăr, că doar eu am coșmaruri, insomnie și stări intense de panică. Spun asta pentru că de la acea tragedie nimeni din familia mea nu a mai vorbit despre acel lucru, despre ceea ce simțea și gândea, dar mai ales trăia. Parcă nimeni din familia mea nu părea să mai sufere după treizeci de ani, decât eu. Doar eu strigam în mine, la ei, abținându-mă să nu urlu în mijlocul mulțimii. Dar într-un fel o făceam. Prin atacurile de panică îmi spuneam lumii povestea mea, a frățiorului meu, a familiei mele.
Frații mei refuză și azi să vorbească de frățiorul nostru, însă și-au botezat copiii cu numele lui. Încerc să le spun că e nevoia lor de a fi în contact cu el, dar ei spun că nu are legătură, și atât e răspunsul. Părinții vorbesc doar despre D-zeu, dar nu îl pomenesc niciodată pe frățiorul nostru în sărbătorile religioase specifice de pomenire, ca să nu mai spunem de discuțiile private. Pare că nu există. Dar, este. Însă durerea nevindecată, nu le dă voie. Îi ține captivi în ei. Tatăl meu e împietrit în timp, e ca o statuie sedusă de iluzia vindecării, iar mama e ocupată cu doar ceea e de făcut în casă și de ceea ce facem noi, restul copiilor ei. Nu vrea, nu poate auzi ce simțim, doar ce facem. Cu toții suntem răspândiți acum la casele noastre prin toată lumea. Locuim departe unii de alții, la mii de kilometri. Tata nu mai e demult un model pentru mine. Frații mei, maturi fiind nu le împărtășesc părinților despre suferințele din viețile lor, despre divorț sau separare, abandonul familiei sau a sinelui. Și eu am crescut cu credința ca ceea ce ține de suferință mea nu se spune nimănui, sub nicio formă. Dar e mai mult de a avea credința aceasta, am trăit-o, era viața mea. După moartea fratelui ne-am mutat cu toții departe, într-o altă țară, tata muncind enorm în mai multe locuri, mama încercând a-și găsi o direcție. Era absentă din interacțiunea cu noi. Frații mei au fost cei mai prezenți în viața mea. Când am împlinit optsprezece ani familia mea a decis să se mute înapoi în casă unde am locuit de mici, dar fără mine deoarece eu intrasem la facultate și am rămas pentru continuarea studiilor în țara străină.
Astfel am învățat să fug de viața mea, de mine. Am făcut alegeri nepotrivite, am suferit enorm, m-am mutat încă de câteva ori dintr-o țară în alta până când am decis să fac ceva pentru mine. Era atât de nou totul când am aflat că e în regulă să vorbesc despre mine, despre suferința mea și despre cum sufăr. Dar nu a fost ușor. Simțeam că trădez tot ceea ce învățasem o viață în familie. Simțeam că îmi trădez părinții. Eram dornică de schimbare, dar și confuză și temătoare în același timp. Părinții au decis să nu se confrunte cu durerea. Ca familie nu am vorbit niciodată, dar niciodată despre ce s-a întâmplat și despre cum suferă fiecare.
Acum prin terapie eu mă întorc în sfârșit către mine, către familia mea în mod sănătos și asumat, susținut. Mă confrunt cu durerea, îi spun pe nume, vorbesc către mama deschis despre ce am trăit și trăiesc în legătura cu moartea fratelui. Încă nu vorbesc cu mama ci doar către mama. E o diferență. Dar am aflat în terapie că schimbările le fac pentru mine, prin mine. Asa că important e cum sunt eu, cine sunt eu când spun către mama pentru că spun și fac pentru mine. Simt pentru mine pentru a fi o alta eu, eu cu durerea mea însănătoșită și nu dispărută. Nu aștept un răspuns de la mama pentru ca am învățat să fiu eu, și să nu mai cred ca sunt doar eu. Am învățat prin terapie să ies din cercul victimizării, a suferinței joase care mă țintuia prea mult în grota durerii. Am aflat că părinții mei au făcut cum au știut ei mai bine, că au suferit în felul lor. Nu mai simt nevoia de a striga către ei, deoarece acum eu mă aud pe mine. Toate atacurile de panică, transpirațiile și coșmarurile îmi spuneau să fac ceva pentru mine. Am luat medicamente, am băut ceaiuri, am mers la mai mulți medici pentru a mă vindeca. Practic și sport pentru a mă elibera de tensiunea negativă. Nu era suficient. Trebuia sa mă vindec profund. Dormeam doar patru ore pe noapte.
După câteva ședințe de terapie, cinci sau sase, am început să dorm toată noaptea și să am coșmaruri o dată pe lună. Uneori îmi e greu. Mă grăbesc și vreau doar să învăț viața, să acumulez informații, dar terapeutul, elementul neutru al procesului meu terapeutic mă aduce blând înapoi în emoții, să nu rămân doar la informații. Sunt încurajată prin terapie să îmi trăiesc experiența emoțională proprie, experiența suferinței mele pentru a mă putea vindeca. Asa am aflat ca nu sunt doar eu. Ca fiecare suferă în felul său, pentru sine, dar la fel e și cu vindecarea. Doar eu pot rezolva pentru mine. După alte două ședințe am discutat cu fratele meu mai mare despre tragedia familiei. De data aceasta fără evitări. Și a fost deschis pentru că eu am fost altfel. Rezolvând din durerea mea nu l-am mai încărcat pe el cu aceasta, astfel că el a avut loc sa fie cu durerea sa.
După doisprezece ședințe în care am muncit enorm cu mine, am început să transpir tot mai puțin, nu mai am coșmaruri, pot vorbi despre mine fără să mă tem, și asta în funcție de cum am nevoie și cui am nevoie, fără a mă simți judecată de mine mai ales, cu așteptări cât mai puține și obținând claritate în relațiile mele. Am avut o zi în care nu am transpirat deloc. A fost un miracol înfăptuit de mine prin puterea mea de vindecare. Așadar vă încurajez să mergeți în terapie. Nu mai evitați spunând că timpul le rezolva pe toate. Pentru că și timpul are nevoie de ajutorul vostru. Trebuie să schimbați regulile interioare după care vă conduceți. Degeaba am mers în concedii frumoase, schimbând locații și garderobe. Când pășeam în sala de gimnastică eram aceeași, când mergeam la servici eram aceeași. Corpul frumos și performanțele profesionale nu îmi rezolvau problema. Mama mea face la fel. După treizeci de ani face lucrurile diferit, dar regula interioară după care se ghidează nu a schimbat-o. Ea tot nu spune lucrurilor pe nume. Vorbim despre excursii, program, casă, etc, dar nu despre durere. Dar e în regulă. Acum nu o mai judec. Eu am învățat să trăiesc în afara durerii sale și a tatălui meu și a fraților mei. Ba chiar îi înțeleg și îi respect, le respect alegerea și durerea.
Schimbați-va regula! Mergeți la terapie!
Articol scris după un caz real din cabinet, de psihoterapeut sistemic Toma Eleonora
0745925815