A fost odată o fetiță. A venit pe lume pentru a se bucura de viață și pentru a colora viața parinților săi. Mama și tatăl ei se iubeau foarte mult dar nu petreceau suficient timp împreună. Mama era “fidelă” corporației iar tatăl “fidel” afacerilor pentru a avea din ce trăi. Astfel fetița a crescut în brațele bunicii paterne pentru mai mulți ani. Aproape patru ani. În acest timp parinții păreau că “vizitează” fetița așa puțin timp reușeau să fie acasă. Nu le plăcea asta dar sperau că vor reuși într-o zi să îndrepte situația în favoarea lor și a familiei. Bunica o îngrijea cum putea și știa mai bine. Numai că bunica era “împrietenită” cu Îngrijorarea și cu d-na Frică. Și zilnic ori de câte ori fetița dorea să facă ceva singură, aceasta sărea speriată: să nu se lovească, să nu cadă, să nu se rănească; mai bine fac eu că e mai bine/mai sigur; nu te duce acolo e periculos, nu băga în gură că e murdar; nu te îndepărta stai lângă mine, oamenii sunt răi. Obișnuia ca ori de câte ori fetița nu dorea să facă ceva cum spunea ea să o îmbie cu mâncare, și de asemenea și bunica mânca ori de câte ori simțea Neliniștea sau era “nevoită” să își abțină emoțiile rele. Când vremea veni a merge la grădiniță copila nu mai statea singură defel. Uneori plângea foarte tare, alteori nu spunea nimic ținând toate emoțiile negative în ea: furia, tristețea, supărarea… Când fetița era așa, nici mama sau tata sau chiar bunica ce o crescuse o bună vreme nu stiau ce să mai facă. De bună seamă că le era greu la toți, fie să se apropie emoțional sau nu știau cine este Apropierea. Oare între timp Ocupația luase locul Relației??!! Hmmm…. nimeni nu bănuia. Însă pentru că situația era tot mai neplacută mama decide să renunțe la serviciul ei în floarea vârstei și să stea acasă cu fetița, fiindcă acum refuza pe oricine altcineva din jur. Mama și tata nu au discutat asta, mama a “înțeles de la sine că ea trebuie” să facă asta iar tatăl a continuat să muncească și mai mult construind încă o firma. Și astfel părinții se vedeau și mai rar.
Tatăl crescuse la rându-i fără tatăl său, pierzându-și viața într-un accident. În urma dramei mama sa, a devenit superemotivă, speriată până la atacuri de panică și luând în greutate excesiv la câtva timp după asta. De cate ori era tristă sau neputincioasă lua ceva de mâncare. La un alt timp de vreme se recăsătorise dar noul soț era distant cu baiatul, lipsea și el de acasă, uneori bea și astfel mama (bunica acum ) lucra și mai mult pentru a întreține casa. Și astfel băiatul cel mare, căci între timp mai venise un frate pe lume, a crescut mai mult singur și responsabil de fratele mai mic. Speriat mereu dacă lucrurile erau bine făcute pentru a o liniști, mulțumi pe mama panicoasă sau de teama tatălui vitreg alcoolic.
Adult fiind acum, tatăl devine tot mai implicat în afaceri și tot mai îngrijorat acasă. De câte ori fiica nu se simțea bine sau acuza cea mai mică văicăreală el se alerta, intra în panică: hai să mergem la spital, poate fi grav… În timp fiica, fetița ajunsese mai tăcută. Spaima și Îngrijorarea erau în rolul principal al acestei familii. Atacurile de panică au pus stăpânire și pe tata care treptat a renunțat la afacerile sale și la locul de muncă. Abia mai putea rezista câteva ore pe zi uneori chiar deloc. Și astfel mama a devenit principala locomotivă a casei. Doar ea mai ieșea la cumparaturi, se ocupa de organizare, educare și îngrijirea celor doi – fiica si soțul. De cateva ori dus la urgențe cu salvarea sau găsit pe jos în casă chiar de fiica sa. Crescând și mergând la școală copila era puțin sociabilă și destul de speriată. Nu prea avea prieteni, vreo doi colegi, însă nu ieșea din casă singură și nici nu mergea la zile de naștere. Era tristă și foarte foarte îngrijorată pentru tatăl ei.
Se temea că îl va pierde, văzându-l în stare grava de mai multe ori. Uneori își făcea curaj și îi spunea mamei ce simte și tot ei îi cerea sfatul. La fel și tatăl: nesimțindu-se în putere, descurajat și nesigur lăsa deciziile în seama soției. Nu își dorea asta dar era cotropit de frici și decât să agraveze mai bine își ruga soția. Cu timpul toți s-au lăsat în voia Obișnuinței, iar fiica pentru că își iubea așa de mult tatăl și îi dorea binele a început să aibă tot felul de dureri: de burtă sau de cap.. atât de tare uneori că nu mergea nici la școală. Atunci, în acele momente mama și tata erau puternici împreună, nu mai aveau decât grija ei, fără ale lor.
Mama nu se mai enerva sau din contră se reprima pentru a izbuncni ulterior.. nu asta nu se mai intampla; iar tatal nu mai simțea frica. Erau împreună și în putere. Și au trecut 21 de ani până când această poveste de viață să se facă auzită pentru a vindeca rănile trecutului și a putea merge mai departe diferențiată de bunica ei, mama sau tatăl ei. Și ea obișnuia să “înfunde” vocea emoțională dureroasă cu mancare. Acum nu mai e nevoie de asta. E conștientă că este o ființă diferită, că puterea de decizie îi aparține ei și nu trecutului ancestral.
Valentina Simon – psihoterapeut sistemic